Constituţiile din România

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a vieţii social – economice, politi...

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a vieţii social – economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea, în contextul pătrunderii Revoluţiei Franceze. În 1938, marele istoric Nicolae Iorga desemna ideea de constituţie ca „cea dintâi necesitate în statele româneşti”.   
          
 Prima constituţie a României a fost adoptată în 1866. Înainte de acest an au fost elaborate câteva proiecte constituţionale şi documente care au jucat rolul unei constituţii: 
Constituţia cărvunarilor (1822)  
Regulamentele Organice (1831, 1832) 
Convenţia de la Paris (1858)
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864)

Adoptarea acestor documente cu caracter constituţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost impusă de necesitatea modernizării societăţii româneşti. 

Au mai fost adoptate legi fundamentale în România în anii 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991. În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003. 

În epoca modernă a fost adoptată Constituţia din 1866. Înlăturarea lui Al. I. Cuza şi aducerea prinţului străin a urgentat adoptarea unei noi constituţii. Carol I şi oamenii politici români doreau modernizarea politică a României prin adoptarea unei constituţii. La 10 mai 1866, principele Carol a fost proclamat domnitor al României.

Prima constituţie adoptată în România contemporană a fost Constituţia Unificării din 1923. După Marea Unire din  1918, era necesară o nouă constituţie care să reflecte noile realităţi politice, sociale, economice şi teritoriale, care să impună unificarea organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii naţiuni.

Constituţia din 1923 reproduce multe dintre articolele Constituţiei din 1866, motiv pentru care pot fi identificate mai multe asemănări. Ambele constituţii au la bază principii democratice separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti etc.

În ceea ce priveşte principiul separării puterilor în stat, la fel ca şi la 1866, în Constituţia din 1923: puterea executivă era încredinţată regelui şi guvernului, 
puterea legilativă era exercitată colectiv de către rege şi parlament. 
Ambele constituţii prevedeau că forma de guvernământ a României este monarhia constituţională ereditară, tronul fiind moştenit în cadrul familiei Hohenzolern Sigmaringen.

 În acelaşi timp, există mai multe deosebiri între Constituţia din 1866 şi cea din 1923. Constituţia din 1866 prevedea votul cenzitar iar cea din 1923 a introdus votul universal pentru bărbaţii peste 21 de ani (făceau excepţie femeile, magistraţii şi militarii). Spre deosebire de Constituţia din 1866, se prevedea dreptul la cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie. 

Aplicarea Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea cadrului necesar funcţionării instituţiilor moderne prin impunerea unor principii precum separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă, responsabilitatea ministerială în România. 

Constituţia din 1923 a avut o mare importanţă, fiind cea mai înaintată constituţie din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate constituţii din Europa. A asigurat funcţionarea regimului democratic din România, consolidând separarea puterilor în stat şi legiferând anularea sistemului de vot cenzitar. În plus, prin Constituţia din 1923 erau eliminate toate piedicile de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean.

Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii româneşti. Constituţia legitimează un regim politic. Constituţiile au fost rezultatul schimbărilor din societatea românească.