Implicarea României în relaţiile internaţionale

Până la Primul Razboi Mondial, implicarea României în relaţiile internaţionale s-a orientat spre obţinerea independenţei faţă de Imperiul...

Până la Primul Razboi Mondial, implicarea României în relaţiile internaţionale s-a orientat spre obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman, precum şi a unor garanţii de securitate care să o ferească de posibile agresiuni externe.

În primăvara anului 1876, pe fondul „Crizei orientale”, România încearcă, fără succes, obţinerea independenţei pe cale diplomatică. Urmează războiul de independenţă şi Congresul de la Berlin (1878). Pe lângă recunoaşterea independenţei, România primea Dobrogea şi Delta Dunării, dar era obligată să cedeze Rusiei sudul Basarabiei.

În timpul marii conflagraţii mondiale izbucnite la începutul secolului al XX-lea, România, în pofida tratatului din 1883, care o lega de Puterile Centrale, a intrat în luptă alături de Antanta (1916), având ca obiectiv eliberarea Transilvaniei. În urma Congresului de Pace de la Paris (1919), România obţine recunoaşterea actului de la 1 decembrie 1918, prin care cele trei provincii istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat, formând România Mare.

După 1945, capacitatea României de a-şi influenţa destinul politic a fost împiedicată de împărţirea lumii în sfere de influenţă, precum şi de prezenţa militară sovietică. Impus prin forţă, regimul comunist a scos ţara, pentru următoarea jumătate de secol, din rândul democraţiilor. Deşi fideli puterii sovietice, comuniştii din România încep să facă în anii ’60 primii paşi în cadrul proiectului “destalinizării”. Linia impusă de Moscova avea să fie flagrant încălcată în 1968, când Ceauşescu refuză participarea, alături de trupele Tratatului de la Varşovia, la înăbuşirea revoltei din Cehoslovacia, numită şi „Primăvara de la Praga”.

Consecinţele vor fi imediate. Această împotrivire făţişă a unui stat comunist faţă de Moscova a determinat o creştere a prestigiului internaţional al lui Ceauşescu, care devine „favoritul“ lumii occidentale. Vizitele sale în Franta, Anglia, Germania şi S.U.A, precum şi cele ale preşedinţilor Charles de Gaulle (1968) şi Richard Nixon (1969) la Bucureşti vor contribui la creşterea rolului României în lume. Dar independenţa faţă de U.R.S.S. a însemnat, în acelaşi timp, consolidarea naţional-comunismului, care a evoluat spre revenirea la practici staliniste şi, în final, la izolarea diplomatică a României.

De-a lungul secolului al XX-lea, România s-a dovedit un factor activ al politicii de securitate europeană. În perioada interbelică, ea va milita pentru păstrarea graniţelor fixate prin Congresul de Pace de la Paris (1919-1920). În acest sens, aderă la Societatea Naţiunilor (1919), unica organizaţie la nivel mondial care milita pentru menţinerea securităţii internaţionale, şi va încheia alianţe regionale. Acest efort se va dovedi insuficient în faţa agresivităţii dezlănţuite a Germaniei şi Uniunii Sovietice, care impun României cedările teritoriale din 1940.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, România, deşi supusă liniei politice trasate de la Moscova, rămâne constantă în ceea ce priveşte stabilitatea europeană, participând la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki (1975). Aici, tara noastră are o practică activă, impunând o serie de principii, cum ar fi egalitatea tuturor statelor şi respectarea drepturilor ţărilor mici, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa.

În ce priveşte o deosebire în relaţiile internaţionale ale României în secolul al XX-lea, putem aminti de raporturile noastre cu U.R.S.S. Astfel, în perioada interbelică aveam relaţii de egalitate în plan diplomatic. Între 1934-1936 s-au purtat convorbiri la nivel de miniştri de externe (N. Titulescu şi Maksim Litvinov), ajungându-se la restabilirea raporturilor diplomatice şi negocierea unui tratat de asistenţa mutuală româno-sovietică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Romania intră în sfera de influenţă sovietică şi în cea a evoluţiei, impuse ulterior, spre o „democraţie populară”. Politica externă este impusă de la Moscova, iar atitudinea fidelă a conducerii comuniste de la Bucureşti se manifestă prin respingerea Planului Marshall, atitudine ostilă faţă de autonomia politică a Iugoslaviei lui Tito, susţinere, fără echivoc, a invadării Ungariei (1956) de către trupele U.R.S.S.

În concluzie, se poate spune că implicarea României în relaţiile internaţionale ale secolului al XX-lea au fost dictate, în general, de interesele sale naţionale. Fiind un factor de stabilitate în zona Balcanilor, are un rol important în încheierea războaielor balcanice şi totodată a „Problemei orientale” (1913). Ca urmare a poziţiei sale strategice, statul român a fost integrat în diferite alianţe militare, urmărind realizarea integrităţii sale (România Mare – 1918) iar apoi, în perioada interbelică, păstrarea acestei situaţii prin acţiuni de securitate colectivă (Mica Antantă – 1921 şi Înţelegerea Balcanică – 1934). Dar schimbările produse după cel de-al Doilea Război Mondial şi impunerea modelului comunist fac ca România să fie obligată, în relaţiile internaţionale, să ţină cont de poziţia Moscovei.