În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc. Influenţată de ideile ...
În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc. Influenţată de ideile revoluţiei franceze, generaţia paşoptistă şi-a manifestat clar dorinţa de unire şi independenţă, obiective regăsite în proiectul politic paşoptist de la 1848-1849.
Deşi revoluţia paşoptistă a fost înfântă, ea a afirmat dorinţa de unire şi a creat premisele realizării României Moderne. Redeschiderea problemei orientale prin Războiul Crimeii (1853-1856) a readus problema românească în atenţia Marilor Puteri. Cauza românilor a fost sprijinită de presa internaţională şi de unii oameni politici străini.
Congresul de pace de la Paris din 1856 a pus în discuţie consultarea românilor în problema unirii, astfel în anul următor au avut loc Adunările ad-hoc, care au cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România, aducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului şi autonomia.
Compromisul dintre Marile Puteri a făcut ca prin Convenţia de la Paris din 1858 să fie oferită o unire parţială, fără a lua în considerare rezoluţiile adunărilor ad-hoc. Deşi se prevedea alegerea a doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească, Convenţia nu prevedea ca domnii să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Europa în faţa faptului împlinit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.
Consolidarea unirii s-a realizat prin obţinerea recunoaşterii internaţionale a dublei alegeri şi a unirii depline, dar şi prin unificarea instituţiilor. Unirea deplină a fost recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza prin hotărârea Conferinţei de la Constantinopol din 1861. Reformele realizate de domnitor au contribuit la consolidarea statului român. Printre ele putem menţiona: reforma rurală din 1864, Codul civil, legea instrucţiunii.
Regimul autoritar instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864, cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a nemulţumit unii oameni politici, ceea ce a contribuit la înlăturarea forţată a lui Cuza de către „monstruoasa coaliţie” la 11 februarie 1866.
Aducerea unui prinţ străin a fost unul din dezideratele adunărilor ad-hoc şi acest fapt s-a împlinit în anul 1866 prin venirea pe tron a prinţului Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen. Însuşi Cuza afirmase că personal se va retrage în cazul aducerii unui prinţ străin pentru că dorinţele poporului român să se realizeze şi unirea să nu fie în pericol.
Proiectul monarhiei constituţionale a devenit o realitate odată cu adoptarea Constituţiei din 1866. Constituţia din 1866 a avut drept model pe cea belgiană din 1831, fiind prima constituţie internă a statului român şi una din cele mai moderne din Europa la acea vreme. Ea avea la bază o serie de principii moderne precum: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă şi responsabilitatea ministerială. Legea fundamentală din 1866 prevedea că forma de stat era monarhia constituţională. În acelaşi timp erau garantate o serie de drepturi şi libertăţi, iar votul era cenzitar. Era adoptat oficial numele de România.
Puterea executivă aparţinea domnului, care numea şi revoca miniştri, avea drept de veto, putea bate monedă, oferi decoraţii, era comandantul armatei, putea dizolva Parlamentul, încheia tratate sau declara război.
Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral – Reprezentanţa Naţională – (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), cu atribuţii precum: iniţiativa legislativă, sancţionarea legilor, acordarea sau retragerea încrederii guvernului, adoptarea bugetului (Adunarea Deputaţilor).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie. Hotărârile judecătorilor erau executate în numele Domnului.
Obţinerea independenţei, obiectiv manifestat la 1848 şi reluat subtil şi de Constituţie, a fost scopul principal al politicii externe a lui Carol I. Prilejul mult aşteptat a fost determinat de redeschiderea problemei orientale. Astfel, România, interesată de participarea la războiul ruso-turc din 1877-1878, a încheiat cu Imperiul Ţarist, Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877, prin care trupele ruseşti urmau să tranziteze teritoriul ţării pe o rută bine stabilită şi cu garantarea integrităţii teritoriale.
La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa prin discursul susţinut de Mihail Kogălniceanu în Parlament. Deşi refuzase iniţial sprijinul militar al României, Rusia a fost nevoită să-i solicite intervenţia după eşecul de la Plevna. Comanda trupelor ruso-române la Plevna a fost primită de domnul Carol I, armata română afirmându-se prin victoriile obţinute şi prin contribuţia adusă la înfrângerea turcilor.
Deoarece Tratatul de la San Stefano din februarie 1878 şi deciziile arbitrare ale Rusiei nemulţumiseră Marile Puteri, ce nu doreau consolidarea puterii ruseşti în zonă, iar România, deşi era printre învingători nici nu fusese invitată la negocieri, în iunie-iulie 1878 a avut loc Congresul de pace de la Berlin. Prevederile tratatului referitoare la România erau recunoaşterea independenţei cu condiţia modificării art. 7 din Constituţie şi acceptarea schimbului teritorial cu Rusia. Prin urmare România ceda sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi Bolgrad – şi primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.
O consecinţă a obţinerii independenţei de stat este afirmarea României pe plan politic internaţional ca stat suveran, independent, prin urmare prestigiul ţării a crescut, având posibilitatea de a încheia relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate cu alte state. În 1881 România s-a proclamat regat.
În această perioadă relaţiile cu Rusia s-au înrăutăţit datorită ameninţării cu ocuparea armată dacă România refuza să accepte schimbul de teritorii. Prin acest fapt statul rus încălca Convenţia din aprilie 1877.
Ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu Imperiul Ţarist, România s-a apropiat de Austro-Ungaria şi Germania, pentru a evita izolarea pe plan politic internaţional. Prin urmare în 1883 a aderat la Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Alianţa avea un caracter defensiv, secret şi a avut ca şi consecinţe consolidarea poziţiei ţării noastre în această parte a Europei, dar şi avantaje economice.
Consolidarea poziţiei ţării noastre a continuat şi la începutul secolului al XX-lea, România fiind un factor de stabilitate în zonă. Prin urmare intervenţia în cel de-al doilea război balcanic din 1913, încheiat cu înfrângerea Bulgariei, a adus statului român Cadrilaterul în urma păcii de la Bucureşti.
Din punctul meu de vedere, implicarea României în relaţiile internaţionale din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost realizată în funcţie de conjunctura politică internaţională, a avut ca scop realizarea statului naţional unitar român, apoi păstrarea integrităţii teritoriale şi a statutuului rezultat în urma Primului Război Mondial.
Niciun comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.